Și totuși, de ce atâta ură?

Ok, pandemie. Ok, spitale care nu ar putea face față, dar cumva fac față pentru că s-a instalat o specie de carantină tocmai pentru ca spitalele să facă față și să nu se blocheze. Adică am fost închiși în case pentru binele nostru și al spitalelor, dacă o luăm pe un fir logic aproape imposibil. Nu mă deranjează asta cu aproape nimic, dacă ar deschide un parc în care să pot plimba cățelușa, pentru mine lucrurile ar fi exact ca înainte.

Și totuși, de ce niște amenzi efectiv uriașe? De ce acele cifre uluitoare, zeci de milioane de lei pe zi? De ce ura asta nestinsă niciodată față de orice și oricine, față de diaspora, față de români, rromi, ruși, thailandezi, față de vecini, față de stat, față de apa de la robinet, față de cei încă nenăscuți? De ce ura celor care vor să iasă afară împotriva celor care vor să stea în case și viceversa? De ce propaganda, care e ură pură, nedistilată? De unde avem atâta ură în noi?

Devine pandemia asta încă o sursă de putere, de exercitare oarbă a unei puteri care nu vrea decât să conducă, să umilească, să pună piciorul pe capul oricui ridică fruntea și pune o întrebare? Devine, vorba lui Harrari sau cum îl cheamă și a atâtor altora că nu e cazul să fac o listă, cel mai năucitor sistem totalitar întâlnit vreodată?

Sunt întrebări legitime, oricât ai vrea să vorbim despre binele tău, despre mașina, casa, jobul, copilul, bunicul, părintele, cățelul meu și al tău, sunt întrebări cât se poate de legitime și la un moment dat oricum vom fi puse, vor deveni inevitabile în secunda când chestiunea asta se termină. Asta dacă se termină, pentru că niciodată lumea asta minunată nu a părut mai înfrântă, cel puțin după părerea celor care o conduc. Oriunde ai încerca să te informezi, toți puternicii spun la unison același lucru: pandemia va continua cel puțin încă un an-doi, libertățile nu se vor întoarce, nimic nu va mai fi ca înainte (adică va fi mai rău), criza economică nu se poate rezolva, tratament nu există pe termen scurt, de vaccin nu poate fi vorba, nu, nimic nu e posibil pe lumea asta, cel puțin nimic în sensul bun. Ce e posibil, e ca libertățile tuturor să rămână ciuntite pe termen nedefinit. E posibil să nu mai putem ieși la un restaurant, la cumpărături, la un film, la o întâlnire cu prietenii, la o șuetă cu vecinii la colțul străzii. E posibil să-ți duci copilul la școală cu frica-n suflet. E foarte posibil ca lumea să devină un minunat lagăr de muncă în care, de dragul economiei și al supraviețuirii, cei care au joburi să se deplaseze controlat de acasă și până la serviciu și înapoi, cu măști pe figură și cu frica în suflet. Asta e posibil, binele nu prea. Dacă-i ascultăm pe puternici.

Spunând acestea, e de înțeles că modul în care se manifestă puterea e frica. Frica de boală, de vecin, de poliție, de viitor, de sărăcie, de atâtea lucruri, încât totul devine un ocean de frică și nu se mai înțelege nimic altceva. Părem mai slabi ca oricând, mai supuși ca oricând, creaturi umile care nu au nevoie de nicio libertate, ba roagă să le fie luată. Așa o fi, nu suntem capabili de nimic. Dacă așa arată realitatea, cine sunt eu să o contrazic?

Doar să nu ajungem în punctul ăla fără întoarcere în care ne vom obișnui cu frica și cu lipsa libertăților, că abia atunci ar deveni sinistru.

© 2020 . Powered by WordPress. Theme by Viva Themes.